Initial incepusem acest articol in engleza, apoi am sters tot pentru ca m-am gandit ca sunt sute de articole scrise in engleza pe subiectul vietii acestui om.
De ce azi? Pentru ca astazi se implinesc 107 ani de la nasterea unui om ce a schimbat viitorul tehnologiei prin pasiunea lui nebuna si rebela, cu viziunea lui aparte si refuzul categoric de a se conforma standardelor, pasiune intrupata mai tarziu in ceea ce cunoastem noi astazi sub numele de Honda. Doamnelor si domnilor, Soichiro Honda (本田 宗一郎).
Inovator, cat si un rebel convins cauzei sale, Soichiro are origini modeste – nascut intr-un satuc din regiunea Hamamatsu, Shizuoka , din Japonia, intr-o zi de toamna – pe 17 Noiembrie 1906 mai precis, din parinti muncitori si tenace. Tatal lui, Gihei – fierar de meserie, este cel ce ii insufla lui Soichiro pasiunea initiala pentru masinarii, iar mama – Myka – tenacitatea, indarjirea si curiozitatea exagerata, trasaturile de caracter comune intre cei doi intarindu-i caracterul in anii ce au urmat.
Soichiro a fost un om incapatanat, un neadaptat canoanelor societatii, un vizionar si un visator, refuzand cu indarjire conformeze normelor actuale ale societatii, intrucat nu le vedea rostul sau scopul, iar pe el – in cauza lui cea dreapta, nu il ajutau cu nimic, ba mai rau ii puneau bete in roate; poate de aceea este chiar si in ziua de astazi amintit ca un rebel. Insa in pofida tuturor acestor aspecte ce ar trece lejer ca si defecte in ochii multora, dovada succesului pe care Honda din ziua de astazi reflecta adevarul din spatele pasiunii.
A refuzat educatia conventionala – lucru deloc de mirare, daca luam in considerare tot ce am insirat mai sus legat de personalitatea sa aparte. A parasit astfel sistemul scolar dupa numai 8 ani de studiu, la varsta de 15 ani , in pofida tuturor eforturilor depuse de parintii sai pentru a il convinge sa continue acest drum.
Avand deja niscavai experienta in spate dobandita in adolescenta sa petrecuta in atelierul tatalui de biciclete, Soichiro porneste spre marea metropola Tokyo, inrolandu-se ca si ucenic intr-un reputat atelier de mecanica auto – Tokyo Art Shokai.
Atelierul se numara printre cele mai renumite din Tokyo, iar pozitia de ucenic una din cele mai ravnite pozitii la momentul respectiv. Soichiro a facut fata cu brio, ba mai mult, proprietarul atelierului – Yuzo Sakakibara – l-a remarcat destul de repede; nici nu e de mirare, caci Soichiro a aratat nu numai devotament fata de meserie sau putere de munca, insa a aratat entuziasm, pasiune, putere de improvizatie atunci cand situatia a cerut-o, fara un real puternic interes pentru partea fin
anciara, precum se intampla unui om banal. Iar Yuzo a stiut sa aprecieze valoarea si talentul atunci cand l-a descoperit. Luandul sub aripa lui, i-a aratat usor usor cat de importante sunt nu numai aspectele tehnice ale unei probleme, cat si calitatea insetimabila de a iti aprecia si valorifica singur creatia – atat pentru partile ei bune, cat si acceptatiunea esecului atunci cand acesta are loc. Yuzo l-a calauzit in toate aspectele dezvoltarii lui ca si om al mecanicii, lasand o urma destul de adanca in sufletul lui Soichiro – acesta a recunoscut in repetate randuri ca omul ce a stat la baza cunostintelor si l-a insufletit cu elan pentru a se imbunatatii de-a lungul carierei sale a fost chiar seful sau, Uzo Sakakibara, fiind si omul pe care el l-a respectat cel mai mult pana in ultima clipa a vietii lui.
Soichiro a muncit din greu, la foc continuu, pentru largirea cunostintelor sale in materie de masini, mecanica si principii. Din relatarile tarzii ale celor ce au avut ocazia sa lucreze cu el aflam ca niciodata nu s-a oprit la o singura arie din acest domeniu vast al mecanicii – cu alte cuvinte, a fost omul bun la toate – dar literamente bun la toate, uneori chiar vorbind despre lucruri aparent imposibile pentru un om sau care ramaneau la stadiul de randuri in manualele de mecanica ale marilor ingineri.
Tot Yuzo este cel ce l-a incurajat pe Soichiro in interesul acestuia pentru motorsport – in 1923 se apuca de mesterit la masini de curse, sub calauzirea mentorului sau cat si a fratelui acestuia mai mic – Shin’ichi. Impreuna au reusit sa incropeasca un prototip ce utiliza un motor Daimler, urmat la scurt timp apoi de Curtiss – model ce este chiar si in ziua de astazi pastrat in muzeul Honda – despre care v-am povestit aici. Curtiss reprezinta de fapt un melange intre un motor de avion – American Curtiss “Jenny” A1, montat pe sasiul unui model Mitchell – automobilul a participat pe 23 Noiembrie 1924 in cursa Fifth Japan Automobile Competition, pilotat de fratele lui Yuzo, castigandu-si un loc printre fruntasi. 
La scurt timp, in Aprilie 1928, Soichiro este numit seful unui mic atelier in provincia Hamamatsu de catre seful lui, ocazie de care profita, incercand sa isi aduca la viata micile idei pentru imbunatatirea produselor si autovehiculelor – una din propunerile constituia din inlocuirea spitelor de la rotile de bicicleta cu unele din metal, lucrare pentru care primeste intradevar patentul de inventie, insa nu aducea mare profit pentru micul atelier, devenit intre timp proprietate personala. Atunci Soichiro schimba macazul si se apuca de fabricat segmenti pentru motoare – proiect in care isi investeste toate avutiile, insa este luat in deradere de mai marii atelierului. Neavand notiunea de a se lasa pagubas in sange, Honda continua fabricarea acestor segmenti, chiar de mult timp aceasta activitate a sa, sau “hobby” – cum il numeau colegii de breasla – il lasa mai mult falit decat cu bani in buzunar.
Dar de ce dadea gres? Pentru ca atitudinea lui Soichiro, destul de aroganta in ceea ce privea partea tehnica, il cam tinea din progres; avand o problema cu mixtura metalelor, Honda nu pleca urechea la ce ii spuneau cei mai invatati, incapatanandu-se sa faca dupa propria-i reteta. Schimbarea a venit in momentul in care Soichiro si-a schimbat maniera proprie de a privi si aborda lumea din jurul lui si accepta importanta studiului, inscriindu-se ca student in cadrul scolii tehnice din Hamamatsu – terminandu-si astfel liceul.
A cedat in fata invataturii in momentul in care a primit pe “tava” secretul mixturii necesare segmentilor lui – siliconul. Soichiro a devenit astfel student full-time, la varsta destul de inaintata, 28 de ani. Un amanunt interesant despre acea perioada este ca Soichiro era singura persoana din universitate care conducea o masina, proprietate personala – un Buick, perioada in care nici macar profesorii nu isi permiteau un autovehicul personal.
Soichiro se casatoreste cu iubita lui Sachi, in Octombrie 1933, la varsta de 28 de ani. Sachi – o femeie educata a fost si unica iubire a acestuia, ramanandu-i aproape pana in ultima zi. Tot ea a fost mana lui dreapta sau pilotul lui de teste in momentul in care Honda Motors a luat amploare, cativa ani mai tarziu.
Faptul ca Sochiro si-a deschis mintea si viziunea pentru a-si completa invataturile din exterior l-au directionat pe drumul cel bun, devenind in scurt timp un bun constructor al motoarelor de curse; particularitatea acestora era ca nici unul nu exploda, datorita metodei de racire a motorului, inventata de el, cu totul noua in lumea curselor de automobile. Insa nu va speriati, nici Honda nu si-a terminat studiile, refuzand cu vehementa sa isi dea examenele de absolvire; raspunsul lui a fost destul de sec, simplu dar si convingator in acelasi timp: “am nevoie de cunostinte, nu de o diploma“.
Soichiro profita de momentul ascendent si se implica din ce in ce mai mult in acest fenomen al curselor automobilistice, pentru a putea trai pe pielea lui impactul pe care motorul il are asupra soferului, pentru a simti ce trebuie imbunatatit. Insa in 1936, un accident destul de puternic pune punct acestui capitol de pilotaj pentru Soichiro, ramanand trei luni in spital, cu multiple fracturi.
Primul segment produs de Soichiro cu adevarat functionabil si luat in seama a fost terminat pe data de 20 Noiembrie 1937, moment in care Soichiro a prins curaj, prima fabrica – Tokai Seiki – deschizandu-si portile in 1938, un an mai tarziu. In 1941 fabrica primeste comenzi destul de importante din partea Toyotei si din ce in ce mai multe pe perioada celui de-al doilea Razboi Mondial, dar succesul este de scurta durata – in 1945, orasul Hamamatsu este bombardat iar Soichiro decide sa isi vanda mica fabrica concernului Toyota pentru suma de 450,000 yeni.
Acum vine partea mai interesanta – obosit fiind de atata dute-vino, Soichiro a decis sa isi ia o pauza binemeritata, cheltuind circa 10,000 de yeni pe un butoi de bautura, din care s-a cinstit si el si prietenii lui un an de zile.
Numele “Honda” a aparut pentru prima oara pe o placuta montata pe zidul unei cladiri, in 1946, cand Soichiro a pus bazele “Honda Technology Research Institute”, unde construia.. mopede. Nu trebuie uitat faptul ca Honda reprezinta un pionier al motocicletei din ziua de azi, conceptul de a monta un motor pe o bicicleta nefiind atat de raspandita la momentul respectiv, precum am fi crezut. Europenii cochetau deja de la Primul Razboi Mondial cu ideea, insa Japonia doar testa cate un exemplar importat de peste ocean.
Primul model ce a purtat semnatura lui Soichiro a fost cu totul si cu totul special – motorul era compus dintr-un generator radio vechi de pe vremea razboiului, adaptat si transformat de Soichiro pentru a propulsa sasiul bicicletei – Honda a vandut 1,500 de exempare din primul model. In 1947, Honda schimba acest motor adaptat cu un altul in doi timpi de 50 cmc, creatie proprie Soichiro Honda. In Septembrie 1948, Institutul isi schimba numele, devenind Honda Motor Company. Honda cunoaste o crestere rapida datorita acestor mopede, in ’51 lansand pe piata primul model cu motor in patru timpi, iar in 1958 numele de Honda era recunoscut ca si cel mai mare constructor Japonez de motociclete din lume.
Faima si renumele se raspandesc, iar Soichiro trebuie sa regandeasca strategia de management a companiei sale – partea asta o face bine. Honda a fost recunoscut ca un revolutionar nu numai in ceea ce privea partea tehnica a companiei sale, cat si viziunea destul de ampla si deschisa asupra personalului sau – cunoscut fiind pentru faptul ca isi selecta personalul cu mare grija, Soichiro a considerat intodeauna ca treaba buna o vor face oamenii care nu sunt batuti la cap si nici impinsi de la spate, departamentul de cercetare capatand astfel libertate totala, fara constrangeri. Totodata, creaza un sistem de evaluare si promovare pe criterii personale ale angajatului, pe evolutia acestuia in cadrul companiei – intr-un fel spus, Honda a creat un sistem menit sa creeze genii, astfel incat oricine sa il poata inlocui la presedentia companiei cand era cazul.
Dar de prima lui iubire, automobilele, nu a uitat. In 1962, Soichiro isi reapuca visul de coada, si se apuca din nou de constructia automobilelor. Cu toate presiunile puse de mai-marii Japoniei in spinarea lui, atacandu-l cu felurite argumente cum ca tara lor nu are nevoie de INCA un constructor de automobile, Soichiro n-a stat sa asculte – se stie ca lupul isi schimba haina, dar naravul ba. Astfel, Honda si-a urmat instinctul si bine a facut – trei ani mai tarziu avea sa conduca podiumul si in acest segment.
Soichiro si-a pus mintea la contributie si a gandit problema din alt unghi decat cel uzual unui constructor de automobile, canalizandu-se pe dilmea noxelor – nici un constructor nu luase, de fapt, problema in serios. Honda construieste astfel primul catalizator, cat si primul motor cu un nivel scazut de poluare, toate astea pregatite pentru vedeta companiei – Honda Civic (SB1), ce urmeaza a fi lansat in 1975 si se bucura de un imens succes.
Ba mai mult de atat, anii ’70 reprezinta succesul pentru Honda, Soichiro hotarand astfel deschiderea primei fabrici pe taram american, in Ohio. Cel mai bine vandut model pe piata din SUA a fost chiar primul model produs – Accord, model ce devine in scurt timp lider pe segmentul lui de piata, in anii ’80, cat si motivul pentru care numele Soichiro Honda apare scris si in ziua de astazi in Hall of Fame al industriei auto americane.
Soichiro a recunoscut, in diverse interviuri, pentru el cheia succesului a reprezentat simplul fapt ca de fiecare data, cu fiecare incercare ce a avut-o, avea sa dea gres sau sa reuseasca. Iar de dadea gres, nu era capat de tara. Se ridica, cum a facut-o in numeroase momente, luand-o de la inceput. Niciodata nu s-a temut de esec, luandu-l in brate si pregatindu-se pentru urmatoarea victorie, cu acelasi zambet nebun pe chip. N-a acceptat niciodata infrangerea, a luptat cu indarjire pentru ideea lui, chit ca totul in jurul sau urla in fel si chip ca este imposibil, si-ar face mai bine sa renunte.
Un alt amanunt particular al lui Honda a fost, dupa cum am relatat putin mai sus, modul diferit de a isi angaja oamenii in companie – nu de putine ori a refuzat indivizi cu referinte impecabile doar pentru ca absolvisera mult prea multe scoli; teama principala a acestuia era reprezentata de faptul ca gandirea acestora, prea dogmatica si incadrata in standardele societatii – avea sa afecteze bunul demers al companiei sale si nu ar fi coincis cu viziunea lui deschisa asupra produsului.
Soichiro nu avea nevoie de oameni scosi din cutie si de pe bancile scolii, avea nevoie de vizionari sau cel putin la fel de nebuni ca el in anii lui de ucenicie. A refuzat cu vehementa implicarea rudelor in afacerea lui, refuzand ideea ca locul lui de presedinte sa fie luat de unul din copii sai – “nu conteaza cat de bun si genial a fost fondatorul companiei; nu exista garantie ca fiul acestuia este capabil de aceeasi maretie. Managementul companiei trebuie preluat de cineva care are in sange aceste calitati de leadership”.
Soichiro Honda a lucrat 65 de ani in companie, testand absolut fiecare nou model ce urma sa iasa pe piata. A murit brusc, in 1991, la varsta de 85 de ani, in urma unei crize de ficat. Nimeni nu stia ca este bolnav, caci Soichiro a ramas la carma companiei mult timp, din umbra, activand ca si vice presedinte.
A lasat in urma sa atat o companie ce valoreaza in ziua de astazi peste 30 de milioane $, un nume, o marca, o legenda, cat si 470 de inventii si 150 de patenturi, doctorate la universitati din America, cea mai inalta distinctie din Japonia – Japan’s Blue Ribbon, etc.
Soichiro dovedeste si astazi ca nu scolile frecventate sau mediul social te ridica in visele tale de zi cu zi, nicidecum. Ce conteaza este ce iti doresti tu cu adevarat, daca iti intelegi menirea in viata, asculti de vocea interioara ce suna uneori atat de dementa si lupti pentru visele tale. Iar a lupta fara rateuri, garduri si obstacole, heh, este imposibil. Iti multumim, Soichiro. Vei ramane mereu o piatra de temelie in inima multor iubitori de Honda si nu numai.
COPYRIGHT Autor – Mariuca Ionescu
Surse: http://world.honda.com/history
Credit fotografii: http://world.honda.com/history, arhiva personala.
